Ipostaze ale fantasticului

Fantasticul reprezintă o lume creată de noi, ceva artificial. Este lumea nostră proprie, care ne permite să evadăm din realitate şi din viaţa cotidiană. Forma pe care o ia fantasticul depinde de caracterul fiecărei persoane. Fantasticul este modalitatea de a ieşi din orizontul marcat şi îngrădit în timp şi spaţiu. Arta este posibilitatea de a crea o lume nouă şi de a evada în alt univers emoţional şi spiritual. Setea noatră de a atinge perfecţiunea şi de a găsi fericirea ne-a adus la concluzia că există o lume paralelă cu a noastră.

Nowad Philipps distinge două forme ale fantasticului: fantastic occidental şi fantastic oriental. Cel occidental este tradiţia Europei apusene; literatura fantastică se bazează pe efectul de spaimă, dozat în mod savant de către scriitor. În orient, fantasticul a evoluat pe altă cale, "devenind încetul cu încetul o superbă şi fascinantă melodie plină de culoare şi poezie, depăşind aproape orice spaimă prin strălucirea fanteziei imaginative".

Image taken from page 7 of 'Dragon's Teeth. A nove...

Image taken from page 147 of 'Dragon's Teeth. A no...

Image taken from page 275 of 'Dragon's Teeth. A no...

Fantasticul se diferenţiază prin atmosferă şi tonalitate, reprezentând principala opoziţie între fantastic şi feericul din povestiri sau drame: "O poezie aeriană, fluidă răspândeşte în lumea spiritelor o atmosferă rarefiată, pură; chiar şi atunci când spiritele sunt răutăcioase, ele nu sunt ameninţătoare, dură" (Ion Biberi).

Fantasticul se întâlneşte în multe tipuri de texte: basme, poveşti, povestiri, nuvele etc. Fiecare autor redă fantasticul în modul în care se exprimă cel mai bine. Povestirea reconstituie o întâmplare a cărei scrieri propune viziunea subiectivă a unui narator; de cele mai multe ori acţiunea i s-a petrecut naratorului, unui prieten sau personajul reeditează întâmplări mitice expuse la începutul operei.

Este dificil să găsim o definiţie generală a fantasticului, deoarece există mereu şi abateri de la reguli. Alegem schema fantasticului a lui Roger Callois: "Ordine - Ruptură - Revenire la ordine" deoarece majoritatea operelor din domeniul fantasticului ale marilor scriitori români urmează această schemă.

Acest fapt reiese clar din opera lui Vasile Voiculescu - "Căprioara din vis". Opera începe cu un dialog între narator şi prietenii lui în care vorbesc despre visuri şi izvodul artei. La un moment dat naratorul începe să povestească o întâmplare petrecută cu dânsul pe când avea 23 de ani. A fost invitat la vânătoare la castelul unui prinţ, unde se îndrăgostise de o domniţă. Acest lucru însă nu i l-a mărturisit. Cu o noapte înainte de vânătoare domniţa s-a apropiat şi i-a spus că visul pe care o să-l aibă în seara respectivă va fi prezicător. După asta i-a dăruit câinii sai. Ziua următoare, la vânătoare, pe când era departe de tovarăşii săi, s-a început un crivăţ puternic, care l-a doborât. Nu mai putea mişca. Câinii s-au ghemuit in jurul lui apărândul. Când a fost găsit câinii nu mai erau in viaţă, iar el ca prin minune a scăpat cu zile.

Nararea este intradiegetică, naratorul povesteşte de la persoana I. Toate personajele ţin de planul realului.

"... Vasile Voiculescu ne redă emoţia uitată a basmelor din copilărie, ne obligă să credem în plăsmuiri miraculoase, ne captivează, ne fură; ne confruntă nu cu misterul unei lumi şi al unor oameni de demult, ci cu misterul cel mai simplu al artei literare" (Nicolae Manolescu)

În opera lui Leonid Dimov "Vârcolacul şi Clotilda" personajele aparţin unor lumi diferite: Vârcolacul - lumii întunericului, iar Clotilda - lumii reale. În "Vârcolacul şi Clotilda" are loc fuziunea dintre fantrastic şi cotidian banal. Inserţia vârcolacului albastru în cotidianul banal echivalează cu interferarea celor două planuri. Clotilda este o masivă jucătoare de tenis care, după un lung joc, a obosit şi s-a aşezat la o terasă. La masă, alături, stătea aşezat un vârcolac albastru. El o privea cu tristeţe. La un moment dat Clotilda a întins mâna peste masă, iar vârcolacul foarte bucuros o apucă. Atingerea dintre cei doi a avut loc, însă povestea de dragoste se termină în "coadă de peşte". Nu ştim dacă Clotilda a devenit şi ea "monstru al întunericului" sau dacă vârcolacul s-a adaptat lumii reale.

Dorinţa de a evada din aceasta lume a fost simţită de primii oameni, tocmai pentru că credeau în fiinţe ce nu aparţineau acestei lumi, spirite superioare care controlează pamântul şi viaţa oamenilor: zeii. În "Mic dicţionar mitologic greco-roman" Anca Balaci ne prezintă istoria zeilor în concepţia oamenilor antici ce doreau să explice cât mai verosimil fenomenele pentru care nu puteau gasi un echivalent laic.

Alte povestiri fantastice româneşti, cum ar fi "Lostriţa" de Vasile Voiculescu, au aceleaşi trăsături ale fantasticului. Ieşirea din limitele realului este prezentă în fiecare.

Necunoscutul şi fenomenele iraţionale au existat dintotdeauna şi atâta vreme cât vor exista, ele vor reprezenta o inepuizabilă sursă a fantasticului.

bibliografie:

nicolae manolescu,fantasticul in literatura romana

Image taken from page 14 of 'Dragon's Teeth. A nov...

Image taken from page 322 of 'Dragon's Teeth. A no...

Nicolae Manolescu