Maria Sineşti - prototipul personajului feminin în opera lui Camil Petrescu

Essay by cristinutaUniversity, Bachelor'sA-, January 2006

download word file, 7 pages 3.0

Downloaded 13 times

Piesa "Jocul Ielelor" are ca punct de plecare reacţiile sufleteşti ale autorului care in mai 1916 asista la o bătaie de flori la Sosea, in timp ce ziarele aruncate printre flori vorbesc despre Verdun.

Drama a absolutului, scriitura ilustrează in fond principiul camilpetrescian: "totul sau nimic" si axioma aceluiaşi autor "câta luciditate atâta drama". Gelu Ruscanu, protagonistul discursului dramatic, caută cu fervoare un sprijin in mişcarea muncitoreasca pentru a rezolva unele probleme de ordin social in spiritul dreptăţii absolute intrând in contradicţie cu normele si legile ce guvernează societatea. Fără să înţeleagă inutilitatea ţelului urmărit, incapabil sa facă vreo concesie, eroul sfârşeşte sinucigându-se. Aşadar ca in majoritatea operelor sale dramatice si epice, obsedat de condiţia intelectualului vremii, apelând constant la propria experienţa, Camil Petrescu procedează conform principiului enunţat de Henrik Ibsen, conform căruia: "creaţia mea este rezultatul stării mele de spirit si al zilelor mele morale" si aidoma acestuia, Camil Petrescu si eroii pieselor sale sunt dominaţi de setea de absolut, de adevăr si echitate, de justiţie si dragoste.

Prieten cu Maria Sinesti, soţia ministrului de justiţie, Gelu Ruscanu afla dintr-o scrisoare a acesteia către el ca Saru Sinesti a omorât o bătrâna penru a intra mai repede in posesia averii sale. Decis sa publice scrisoarea indiferent de consecinţe (publicarea scrisorii ar compromite-o pe Maria), Ruscanu, intre timp, afla ca tatăl sau, Grigore Ruscanu nu a murit, după cum ştia el, in urma unui accident, ci se sinucisese pentru o actriţa oarecare, fapt cunoscut de Saru Sinesti. Încep tranzacţiile: in schimbul tăcerii Sinesti ii propune eliberarea din închisoare a muncitorului Petre Boruga (grav bolnav); Praida ii cere sa accepte propunerea , dar acceptarea ar însemna abandonarea principiilor morale, chiar daca ea ar fii in sprijinul mişcării socialiste si ministrul ar continua sa funcţioneze in pofida crimei odioase săvârşite.

Se naşte dilema: daca accepta tranzacţia propusa devine complice "viata nu merita trăită cu un astfel de preţ", daca încearcă sa schimbe ceva, compromiterea ministrului, s-ar putea ca totul sa rămână cum a fost , imorala sa fie neclintita, injustiţia sa se perpetueze.

In consecinţă, intrat in mreaja nedumeririlor si a întrebărilor fără răspuns, inapt sa găsească o rezolvare, sa facă o concesie, sfârşeşte iremediabil prin moarte: "Lumea asta din care iţi tragi hrana este atât de abjecta încât nu te accepta si nu te tolerează decât cu preţul complicităţii?"

Argumentul Mariei: "Nimic nu se întâmpla in lumea asta cum vrem noi... nimic nu are culorile pe care credem noi ca le are". Dar dând in vileag tainele ce le deţine, Gelu Ruscanu ar lovi in primul rând in Maria, care ar deveni prada opiniei publice si ar lovi exact pe aceea pe care o iubise.

Ceea ce-i spune Penciulescu l-ar putea dumiri: "Toţi sunt pe rând victime si calai. Toţi sunt legaţi intre ei, toţi sunt daca nu frate, veri, ori au stat pe aceeaşi strada, sau au învăţat la aceeaşi scoală..."

In fata unei atare situaţii, Gelu se întreabă pe buna dreptate "Adică sa acoperim fărădelegile trecute cu una noua?" . Fără sa-si poată răspunde nici lui, nici celorlalţi , începe sa se chinuie, sa se frământe in disperare. El nu poate accepta ideea ca adevărul nu se înfăţişează niciodată pe de-a-ntregul , alb sau negru, nici complet pur, nici complet corupt. In consecinţa el spune : "Totul in lume este coruptibil... nimic nu e întreg si frumos... si nici nu poate deveni... toate se împlinesc numai pana la o palma de pământ."

Gelu Ruscanu militează pentru dreptate si justiţie absoluta. El contesta lipsa de obiectivitate a legilor ce guvernează in societate si o guvernează pe aceasta.

Deşi drama este una individuală, a intelectualului tulburat de constrângerile morale ale societăţii, ea se extinde treptat şi asupra celorlalte personaje, apropiate acestuia.

În contextul acţiunii dramei, apariţia Mariei Sineşti, iubita de altădată, nu schimbă cu nimic traiectoria personajului principal, deşi aceasta este femeia pe care o iubise cu patimă. Ea este acum o necunoscută, o străină cu care nu mai poate rezona afectiv şi moral. Întâlnirea celor doi se produce prea târziu ca să mai aibă un efect revigorant. Maria este şi ea o halucinată, o exaltată care îşi trăieşte prezentul deprimant cu gândul la trecut, pentru ea, unul dintre cele mai importante lucruri fiind acum dacă Gelu a iubit-o cu adevărat.

Maria Sineşti se încadrează prototipului personajului feminin camilpetrescian. Caracterizarea ei pe parcursul piesei este realizată prin apelul la modalităţi de caracterizare diverse. În primul rând, prin caracterizarea directă, realizată de autor prin intermediul didascaliilor, personajul apare ca fiind o fiinţă "de o frumuseţe tulburătoare, mistuită de secrete grele", "hiperemotivă, cu o imaginaţie dezordonată", "prada tuturor obsesiilor, cu dorinţe neîmpăcate, deviate." Prin procedeul caracterizării indirecte, din acţiuni şi atitudini exprimate sau sugerate de personaj, Maria se dovedeşte a fi frivolă, nestatornică, (la fel ca şi Ela Gheorghidiu ) şi nu poate înţelege zbuciumul interior al bărbatului iubit. Slabă şi puternică în acelaşi timp, fatală, misterioasă, imprevizibilă, ea se autocaracterizează pornind de la motivul dublului, motiv pe baza căruia este construită în fapt, întreaga piesă: "Gândesc uneori că sunt în mine două fiinţe: una josnică, mărginită şi laşă, care a primit să i se dea de bărbat un om pe care nu-l iubea [...] şi alta care suferă, care plânge...care sângerează pentru toate josniciile celelalte."

Toate celelalte personaje ale dramei contribuie la evoluţia personajului principal, sugerându-i acestuia o serie de antinomii ale gândirii.

Maria Sineşti se află, la nivel simbolic, într-un raport complex cu personajul principal. Acesta din urmă este pus să aleagă între a crede sau nu în dragostea Mariei, care, surprinsă odinioară de acesta râzând complice cu un străin în biblioteca unchiului său şi părăsită de el fără nici o explicaţie, şi-a luat revanşa cea mai stupidă şi la îndemână, înşelându-l pe Gelu. Tehnica dramaturgului este aici de pune mereu sub semnul îndoielii sinceritatea femeii. Gelu însuşi nu este sigur de valoarea juridic probată a unei scrisori de dragoste concepute de o femeie cu sufletul încrâncenat de ură împotriva soţului, care a decepţionat-o şi pe care l-a înşelat. Întrebat în ce măsură Maria l-a iubit cu adevărat, Gelu răspunde: "Cred că mai degrabă l-a urât pe el".

De fapt, valoarea simbolică a personajului Maria Sineşti se rezumă în piesă, pe lângă ipostaziere a feminităţii, la conturarea iubirii ca act existenţial definitiv : "O iubire adevărată înseamnă că nu poţi gândi contrariul ei...O iubire, care nu este eternă, nu este nimic...".

Dramei intelectuale a lui Gelu Ruscanu i se adaugă aşadar, prin intermediul prezenţei în piesă a Mariei Sineşti, o dramă afectivă, datorată imposibilităţii de a accepta sau respinge vinovăţia unei femei pe care, iubind-o, el însuşi a împins-o spre minciună şi adulter, dar ale cărei erori reale sau numai bănuite, bărbatul nu le poate tolera, nici uita. Ea reprezintă erosul dramatic şi dramatizat, este unul dintre personajele cu ajutorul căruia Gelu "a văzut idei" şi a avut revelaţiile devastatoare ale inadaptabilităţii. Rolul ei este aşadar nu atât al unui personaj tulburat în aceeaşi măsură ca şi intelectualul Gelu Ruscanu, cât mai ales unul de convergenţă cu destinul acestuia. Influenţa Mariei asupra dramei lui Gelu nu este una asumată, ci una dobândită prin intermediul spiritul analitic al personajului principal.

Structura de profunzime a personajelor din Jocul ielelor, aşadar şi a Mariei Sineşti, se va regăsi, în contexte diferite şi la alte personaje din opera scriitorului (Alta Gralla , Ela Gheorghidiu, etc. ).

Din punct de vedere al tehnicii teatrale, piesa lui Camil Petrescu ridică reale dificultăţi de reprezentare scenică, deoarece "dramaturgul încercă să exprime în planul concret al spaţiului scenei mutaţiile de ordin lăuntric ale unei conştiinţe, deci o lume ideală, abstractă."

Autorul însuşi vorbeşte despre complexitatea spectacolului dramatic, ca şi de dificultatea reprezentare a unor personaje (la fel cum sunt şi Gelu Ruscanu şi Maria Sineşti), în teza de doctorat publicată în 1937, Modalitatea estetică a teatrului.

Bibliografie:

Opere:

1. Petrescu, Camil, Jocul ielelor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976

2. Petrescu, Camil, Act veneţian, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983

3. Petrescu , Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998

4. Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1971

Critică:

1. Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul lucidităţii, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1975

2. Paleologu, Al., Spiritul şi opera, Ed, Eminescu, Bucureşti 1970

3. Zaharia Filipaş, Elena, Retorică şi semnificaţie, Ed. Paideia, bucureşti, 1993