Dualismul substanÃÂial: problema relaÃÂiei minte-corp
Abstract. Scopul lucrÃÂrii este de oferi o perspectivàcriticàasupra bazelor ÃÂi modului în care îÃÂi formuleazàDescartes construcÃÂia metafizicàcunoscutàdrept dualism substanÃÂial sau dualism cartezian ÃÂi de a analiza problema relaÃÂiei minte-corp ce apare odatàce concluziile dualismului substanÃÂial sunt acceptate. ÃÂn vederea unei expuneri clare a teoriei metafizice enunÃÂatàde dualismul substanÃÂial màvoi folosi de textul MeditaÃÂiilor metafizice ÃÂi voi analiza modul în care Descartes îÃÂi construieÃÂte sistemul concentrându-màasupra problemelor ce privesc construcÃÂia ontologicÃÂ; analiza problemelor de naturàepistemologicànu reprezintàobiectul acestei lucrÃÂri dar vor fi luate în considerare atunci când prezintàimportanÃÂÃÂ.
Voi începe prin a indica care este concepÃÂia lui Descartes despre suflet aÃÂa cum apare aceasta în MeditaÃÂia a doua - proprietÃÂÃÂile corpurilor sunt menÃÂionate de asemenea aici - urmând ca apoi sàevidenÃÂiez modul în care acesta concepe natura corpurilor - în sensul de lucruri ce posedàîntindere - ce este prezentatàîn MeditaÃÂia a ÃÂasea ÃÂi încheind cu argumentul privind natura diferitàa substanÃÂelor.
Problema relaÃÂiei minte corp va fi tratatàavând în vedere principiul cauzal1 formulat de Descartes în cadrul MeditaÃÂiilor ÃÂi întâmpinÃÂrile aduse de cÃÂtre contemporanii acestuia.
1 Pentru imagine detaliatÃÂ a concepÃÂiei lui Descartes asupra cauzalitÃÂÃÂii consultaÃÂi Clatterbaugh, K. The Causal Debate in Modern Philosophy 1637-1739, Routledge, 1996.
2 Descartes, Rene. MeditaÃÂii metafizice. Editura Crater, BucureÃÂti, 1993. (trad. Ion Papuc). p.3 ÃÂn citÃÂrile ulterioare se va folosi MM urmat de numÃÂrul paginii.
3 Se poate considera cào explicaÃÂie pentru nemurirea sufletului este oferitàprin plasarea sufletului pe planul ontologic superior al lucrurilor fÃÂràîntindere, necompuse, unitare, astfel nemuritoare. Dar acestea, deÃÂi nemuritoare, pot fi distruse ÃÂi nimic nu garanteazàcàmoartea nu nimiceÃÂte atât trupul cât ÃÂi sufletul. O demonstraÃÂie în sensul acesta nu se regÃÂseÃÂte în MeditaÃÂii.
1. Introducere. Contextul apariÃÂiei MeditaÃÂiilor
ÃÂn scrisoarea dedicatÃÂ FacultÃÂÃÂii de Teologie de la Sorbona2 Descartes scrie cÃÂ scopul MeditaÃÂiilor este acela de a rÃÂspunde chemÃÂrii Conciliului de la Latran ÃÂi de a oferi astfel o demonstraÃÂie a existenÃÂei lui Dumnezeu ÃÂi a nemuririi sufletului care ar fi imposibil de respins pe principii raÃÂionale nici de cÃÂtre atei sau necredincioÃÂi.
Descartes, desigur, oferào demonstraÃÂiei a existenÃÂei lui Dumnezeu în MeditaÃÂii însànici o demonstraÃÂie asupra nemuririi sufletului3; observând acest lucru, rÃÂspunde sugestiei PÃÂrintelui Merssene ÃÂi modificàtitlul iniÃÂial al MeditaÃÂiilor astfel încât sàexcludàsegmentul ce anunÃÂa aceastàdemonstraÃÂie. Dar se poate considera càdorinÃÂa lui Descartes de a 2
demonstra nemurirea sufletului a dus la dezvoltarea teoriei dualismului cartezian, bazat pe faptul càpentru a demonstra nemurirea sufletului este necesar a se arÃÂta càacesta are o naturàdiferitàde cea a corpurilor, o naturàcare nu este supusàdescompunerii, morÃÂii. ÃÂncàdin Rezumatul celor ÃÂase meditaÃÂii aflÃÂm concepÃÂia rezumatàa lui Descartes asupra natura sufletului ÃÂi anume un lucru care este indivizibil care nu suporta accidente în opoziÃÂie cu natura corpurilor care sunt compuse dintr-o configuraÃÂie de materie, prin urmare divizibile, ÃÂi supuse accidentelor - accidente ce constituie acea configuraÃÂie (MM 13-14). Voi analiza însàpe larg aceastàdistincÃÂie ce este enunÃÂatàmai ales de-a lungul meditaÃÂiilor a doua ÃÂi a ÃÂasea. ÃÂn aceasta din urmàapare problema felului în care mintea ÃÂi corpul (uman) interacÃÂioneazÃÂ, altfel spus cum este posibil ca douàsubstanÃÂe a cÃÂror naturàeste diferitàsàinteracÃÂioneze?
2. Dualismul substanÃÂial
a) Natura sufletului
Dupàcum putem afla din primele paragrafe ale primele paragrafe ale primei meditaÃÂii Descartes îÃÂi asumàrolul de a gÃÂsi un adevÃÂr atât de clar ÃÂi distinct încât sàconstituie un punct al lui Arhimede pe care sàîÃÂi sprijine cunoaÃÂterea dar ÃÂi cunoaÃÂterea în general. CÃÂutarea acestui adevÃÂr, oricare ar fi acesta, este fÃÂcutàîntr-o manierànegtiavÃÂ, prin metoda îndoielii sceptice, care presupune càorice este îndoielnic va fi considerat înselÃÂtor ÃÂi fals iar numai cunoaÃÂterea indubitabilàva fi consideratànecesarÃÂ.
Dupàpatru valuri4 de îndoialàmetodicà- ultimul fiind unul al îndoielilor cele mai "hiperbolice" - Descartes descoperàcàsingurul adevÃÂr care rezistàîndoielii metodice este adevÃÂrul propriei existenÃÂe5. Orice altàcunoaÃÂtere este îndoielnicÃÂ, nesigurÃÂ, deoarece ne putem îndoi de cunoaÃÂterea oferitàde simÃÂuri deoarece "este mult mai prudent sànu te încrezi niciodatàcu totul în aceia care ne-au înÃÂelat o datÃÂ" (MM 20) ori am putea dormi cunoaÃÂterea noastràcu privire la lumea exterioaràar fi falsàdar încàelementele cele mai simple care compun visele ca "natura corporalà[..], ÃÂi întinderea ei, la un loc cu forma lucrurile care au întindere, cantitatea sau mÃÂrimea lor, ÃÂi numÃÂrul lor; precum ÃÂi locul[..], timpul " (MM 21) trebuie sàfie "adevÃÂrate ÃÂi existente" într-un mod analog cu acela în care culorile folosite într-un tablou trebuie sa fie reale.
4 Termen preluat de la Cottingham. Cottingham, J. The rationalist. Oxford University Press, Oxford, 1998. p. 39.
5 Trecerea de la cunoaÃÂterea subiectivàa existenÃÂei proprii la cea obiectivàse va face mai tîrziu.
Astfel ajungem la ultimul val, cel al îndoielii hiperbolice, unde chiar ÃÂi naturile simple vor fi considerate îndoielnice din moment ce nu sunt necesare putându-ne îndoi asupra 3
lor având în vedere scenariul demonului malefic ori natura deficitaràa subiectului cunoscÃÂtor. Aici este punctul în care îndoiala metodicàse împotmoleÃÂte ÃÂi nu poate merge mai departe deoarece, chiar dacàluÃÂm în considerare toate valurile de îndoialàanterioare, rÃÂmâne un singur adevÃÂr care scapàchiar ÃÂi celor mai hiperbolice îndoieli ÃÂi anume adevÃÂrul subiectiv al propriei existenÃÂe cÃÂci "nu va putea niciodatà[..] ca eu sànu fiu nimic, atât timp cât eu voi gândi càsunt un lucru oarecare" (MM 26). Iar aici Descartes afirmàcu tÃÂrie cà" aceastàpropoziÃÂie: Eu sunt, eu exist este adevÃÂratàîn mod necesar de fiecare datàcând o pronunÃÂ, sau când o concept în minte mea" (MM 26) ÃÂi prin aceasta stablileÃÂte acel punct al lui Arhimede.
La acest punct trebuie sàraspundem la întrebarea: ce considera Descartes a fi un adevÃÂr necesar ÃÂi care este concepÃÂia sa despre necesitate. Aceastàmetodàde a întelege necesitatea este cea ce îi alimenteazàmetoda îndoielii metodice ÃÂi este folositàpentru a argumenta pentru natura diferitàa a celor 2 substanÃÂe în meditaÃÂia a ÃÂasea. Pentru Descartes, ÃÂi pentru mulÃÂi filosofie din epoca modernÃÂ, faptul càun lucru poate fi conceput presupune càacesta este posibil iar aceastàposibilitate neagànecesitatea faptului contrar. Sau mai clar: dacàne putem imagina un scenariu în care o anumitàsubstanÃÂànu are proprietatea X, atunci proprietatea X nu este o proprietate necesaràa acelei substanÃÂe ci doar una contingentÃÂ, un accident.
Descartes a folosit acest criteriu al necesitÃÂÃÂii pentru a separa adevÃÂrului necesare de cele contingente ÃÂi a descoperit, aÃÂa cum am arÃÂtat mai sus, adevÃÂrul necesar al propriei existenÃÂe (necesar în sensul càeste adevÃÂrat atât timp cât este rostit ori gândit) ÃÂi va folosi acest adevÃÂr în argumentarea pentru existenÃÂa lui Dumnezeu6 ÃÂi pentru a argumenta cànatura lucrurilor materiale este diferitàfaÃÂàde cea a sufletului.
6 Nu voi trata aceastàlinie de argumentaÃÂie în cadrul eseului.
OdatàstabilitÃÂ, acea cunoaÃÂteare subiectivàa propriei existenÃÂe, discuÃÂia ajunge în punctul în care trebuie indicat ce consideràDescartes ca fiind natura sufletului ÃÂi, dupàaceea, de ce consideràacesta càsingurul atribut necesar al sufletului este gândirea. Acesta porneÃÂte în cÃÂutarea naturii sufletului prin analiza cunoÃÂtiinÃÂelor anterioare avute despre "Eu", sinele, sufletul.
Ce se înÃÂelege atunci când ne gândim la "Eu"? Este "Eu" un om, un "animal raÃÂional"? (MM 26) Nu, nu putem cÃÂuta o explicaÃÂie folosind aceÃÂti termeni pentru càastfel ar trebui sàecplicÃÂm ce înÃÂelegem prin "om", prin "animal raÃÂional" ÃÂi aÃÂa mai departe. Sunt nutriÃÂia, miÃÂcarea ori percepÃÂia senzorialàatribute ale lui "Eu"? RÃÂspunsul este din nou nu 4
deoarece aceste atribute sunt într-un fel legate de corp ÃÂi toatàcunoaÃÂterea ce priveÃÂte corpurile este îndoielnicàîn timp ce cunoaÃÂterea sinelui este bine stabilitÃÂ. Prin urmare, ce alte atribute mai rÃÂmân? Gândirea, acesta trebuie sàfie atributul sufletului aÃÂa cum Descartes o enunÃÂÃÂ: "aici descopÃÂr càgândirea este un atribut care îmi aparÃÂine, numai ea nu paote fi detaÃÂatàde mine" (MM 28).
Gândirea este într-adevÃÂr un atribut esenÃÂial al sufletului (minÃÂii) deoarece nu ne putem imagina o lume unde acest lucru sànu fie adevÃÂrat; dar este gândirea singurul atribut al sufletului? Sau pot fi ÃÂi alte atribute? Descartes consideràcàgândirea este singurul argument ÃÂi menÃÂioneazàprima oaràacest lucru în PrefaÃÂa cÃÂtre cititor (MM 8), unde aratàcàeste conÃÂtient de obiecÃÂiile aduse demonstraÃÂiei în acest sens din Discurs asupra metodei, dar ÃÂi în meditaÃÂia a doua. Dar demonstraÃÂia din meditaÃÂia a doua nu merge mai departe decât sàarate càgândirea este un atribut al sufletului dar nu singurul. Acest lucru este evidenÃÂiat ÃÂi în al patrulea set de obiecÃÂii aparÃÂinând teologului francez Antoine Arnauld: "Cum reiese din faptul cànu suntem conÃÂtienÃÂi de alt lucru aparÃÂinând esenÃÂei acestuia7, càîntr-adevÃÂr nimic altceva nu aparÃÂine acestei esenÃÂe?"8
7 sufletului
8 The philosophical writings of Descartes. Volume 2. Cambridge University Press, Cambridge, 1984. (translated by John Cottingham, Robert Stoothhoff, Dulagd Murdoch). p. 154. (CSM 199)
9 lat. res cogitas
10 ModificÃÂrile substanÃÂelor reprezintàtrecerea unei subst. ditr-o stare în alta prin schimbarea prorp. accidentale.
11 CorespondenÃÂa cu PrinÃÂesa Elizabeta; Descartes cÃÂtre PrinÃÂesa Elizabeta, 28 iunie 1634. CorespondenÃÂa a fost preluatÃÂ din volumul Baird, F. and Kaufmann, W. (ed.), Modern Philosophy,Prentice Hall, 2008
Aceasta este, într-adevÃÂr, o problemàdeoarece Descartes lasàdemonstraÃÂia deschisÃÂ; nu oferànici un argument pentru faptul càgândirea este singurul atribut al sufletului. La acest atribut s-a ajuns într-o manierànegativÃÂ, lÃÂsând afaràtoate atributele ne-necesare, dar maniera în care afirmàeste una pozitivÃÂ. Ce afirmàdespre natura sufletului este càacesta este un "ceva ce gândeÃÂte"9, ceva " care se îndoieÃÂte, care înÃÂelege, care afirmÃÂ, care neagÃÂ, care vrea, care nu vrea, carea îÃÂi imagineazÃÂ, care simte" (MM 29).
ÃÂntr-o versiune rezumatàa acestei concepÃÂii asupra naturii sufletului putem spune càpentru Descartes sufletul este res cogitas, ceva ce gândeÃÂte, ÃÂi prin aceatàgândire se înÃÂelege intelectul pur ÃÂi toate modificÃÂrile10 sale: imaginaÃÂie, sensibilitate, voinÃÂÃÂ, etc. Mintea are puterea de a se miÃÂca de la sine din moment ce îÃÂi ghideazàsinguràgândurile ÃÂi este perceputàdoar de cÃÂtre intelect fÃÂràajutorul imaginaÃÂiei ori a ceva din exterior.11 Pânàla acest punct este clar cànatura sufletului este distincàfaÃÂàde cea a corpurilor ÃÂi rÃÂmâne sàvedem care este natura acestora din urmÃÂ. 5
b) Natura corpurilor
ÃÂn meditaÃÂia a doua Descartes argumenteazàfolosind argumentul cerii cànatura corpurilor poate fi cunoscutànumai de cÃÂtre minte, esenÃÂa corpurilor fiind întinderea. Argumentul cerii se foloseÃÂte de variantàa argumentului lucrurilor conceptibile: dacàne putem imagina ceara ca având ori lipsind o întreagàgamàde atribute accidentale dar nu o putem imagina pe aceasta fÃÂràca ocupând un spaÃÂiu determinat rezultàcàsingurul atribut esenÃÂial ai bucÃÂÃÂii de cearàeste întinderea sa, faptul càaceasta ocupàun spaÃÂiu.
Toate atributele accidentale sunt ceea ce separa corpurile unul faÃÂàde altul dar singurl lor atribut esenÃÂial este întinderea. Iar prin întindere nu se înÃÂelege forma pe care acestea o iau pentru ca pot lua o infinitate de forme dar proprietatea acestora de a ocupa un spaÃÂiu determinat; toate celelalte atribute sunt doar modificÃÂri ale sale. ÃÂncàdinainte de a enunÃÂa demonstraÃÂia pentru existenÃÂa corpurilor externe Descartes dào definiÃÂie a corpurilor ca fiind "orice are o formàdeterminatàÃÂi o locaÃÂie determinatàÃÂi ocupàun spaÃÂiu în aÃÂa fel încât exclude un alt corp; [...] poate fi perceput [...] si poate fi miÃÂcat în diverse feluri, nu de cÃÂtre sine but de cÃÂtre cele cu care se vin în contact cu el" (MM.....)
AceastàdefiniÃÂie a corpurilor, fiind datàînainte de asigurarea existenÃÂei lor, aratàcum ar trebui sàfie corpurile dacàse întâmplàca acestea sàexiste. ÃÂn ultimul citat se aflàun atribut important al corpurilor, acestea nu se pot miÃÂca de la sine iar miÃÂcarea trebuie sàle fie transmisàprin contact. Acest lucru este evidenÃÂiat de Descartes pentru a arÃÂta càmintea ÃÂi corpurile au o naturàdiferitàdin moment ce prima se miÃÂcàde la sine cele din urmànecesitàsàprimeascàmiÃÂcarea din afara lor.
Astfel ajungem la una din problemele principale a dualismului cartezian ÃÂi poate fi rezumatÃÂ dupÃÂ cum urmeazÃÂ:
(i) MinÃÂile se pot miÃÂca (produce modificÃÂri) de la sine.
(ii) Corpurile nu au puterea de a se miÃÂca de la sine iar pentru ca un corp sÃÂ se miÃÂte este necesar ca miÃÂcarea sÃÂ i se comunic prin contact.
(iii) Nu poate exista un contact între substanÃÂe diferite (dacànatura lor este diferitàacestea nu pot comunica)
(iv) Astfel, minÃÂile nu pot cauza modificÃÂri (miÃÂca) în corpuri.
ÃÂn urmÃÂtoarea parte a eseului voi evidenÃÂia de ce cele doua substanÃÂe nu pot comunica iar în final voi discuta concepÃÂia lui Descartes despre caualitate. 6
c) Argumentul privind natura diferitÃÂ a corpurilor ÃÂi minÃÂii
Aceste argument este enunÃÂat în meditaÃÂia a ÃÂasea ÃÂi este oarecum asemÃÂnÃÂtor cu criteriul necesitÃÂÃÂii în sensul càse foloseÃÂte de definiÃÂia conceptibilitÃÂÃÂii amintitàanterior. Aici, pentru continuarea argumentÃÂrii, vom considera considera drept validàdemonstraÃÂia enunÃÂatàde Descartes în meditaÃÂia a patra pentru faptul càDumnezeu constituie garantul adevÃÂrului percepÃÂiilor clare ÃÂi distincte. DacàDumnezeu garanteazàadevÃÂrul percepÃÂiilor clare ÃÂi distincte atunci "este suficient sàpot concepte în mod clar ÃÂi distinct un lucru fÃÂràaltul, pentru a fi sigur càunul este distinct sau diferit faÃÂàde celÃÂlalt" (MM 71).
ÃÂn al ÃÂaselea set de obiecÃÂii este remarcatào problemàîn legÃÂturàcu aceasta diferenÃÂiere: din faptul càun lucru poate fi cunoscut în douàmoduri nu rezultàcàacesta este într-adevÃÂr douàlucruri diferite12. AcestàobiecÃÂie evidenÃÂiazàfaptul càexistào diferenÃÂàîntre o diferenÃÂiere epistemologicàÃÂi una ontologicÃÂ. Dar dacàacceptÃÂm aceastàconcluzie a dualismului - anume separarea planurilor ontologice - vom avea pe de o parte planul obiectiv al corpurilor întinse ÃÂi pe cealÃÂltàplanul realitÃÂÃÂii eminente al minÃÂii. Aceste douàplanuri sunt în esenÃÂàdifertite iar între ele nu poate exista un canal de comunicare deoarece naturile lor posedàfeluri diferite de atribute ce nu pot fi transferabile între planuri.
12 The philosophical writings of Descartes. Volume 2. p. 282 (CSM 419)
13 Clatterbaugh, p. 28
3. Concluzie. Posibilitatea unei legÃÂturi minte-corp
Pentru a indica dificultatea comunicÃÂrii între cele douàplanuri ontologice voi discuta mai întâi principiul cauzal al lui Descartes iar dupàaceea pe baza argumentelor precizate mai sus voi discuta modul în care Descartes încearcàsàsoluÃÂioneze problema relaÃÂiei minte-corp.
Principiul cauzal al lui Descartes: "trebuie sàexiste în cauza eficientàcel puÃÂin tot atâta realitate cât existàÃÂi în efectul acesteia", presupune ca între cauzàÃÂi efect sàexistào anumitàsimililaritate între natura cauzei ÃÂi cea a efectului. Dupàcum Clatterbaugh a evidenÃÂiat, Descartes pare a folosi un model al transferului13 în care cauza ÃÂi efectul împÃÂrtÃÂÃÂesc aceeaÃÂi naturàÃÂi prin urmare o proprietate poate fi transferatàde la una la cealaltÃÂ. Dar nu este posibil ca miÃÂcarea sàaparàîn cazul corpurilor singure, care împart aceeaÃÂi esenÃÂàîntinsÃÂ, deoarece acestea nu se pot miÃÂca de la sine ÃÂi este necesar ca miÃÂcarea 7
sÃÂ le fi datÃÂ de o altÃÂ entitate. Dar aceastÃÂ miÃÂcare nu poate fi de asemenea transferatÃÂ acestora nici de cÃÂtre suflet din moment ce natura lor este prea diferitÃÂ pentru a permite comunicarea.
Descartes recunoaÃÂte dificultatea acestei relaÃÂii dar explicaÃÂiile sale oferite în meditaÃÂia a ÃÂasea - exemplul vaporului ÃÂi marinarului ÃÂi cel al glandei pinealà- ori ÃÂn corespondenÃÂa sa cu PrinÃÂesa Elizabeta nu sunt convingÃÂtoare. ExplicaÃÂiile din meditaÃÂia a ÃÂasea oferào soluÃÂie problemei dar având în vedere cele spuse în meditaÃÂiile precedente aceasta nu poate fi consideratào soluÃÂie valabilàdeoarece întoarce problema la punctul iniÃÂial: cum poate o substanÃÂàfÃÂràîntindere, sufletul, sàinteracÃÂioneze cu o substanÃÂàîntinsÃÂ, corpul (uman), iar in cazul soluÃÂiei de Descartes, glanda pinealÃÂ.
Când PrinÃÂesa Elizabeta îÃÂi exprimàlipsa de înÃÂelegere în legÃÂturàcu felul în care aceastàinteracÃÂiune poate fi explicatàde legile miÃÂcÃÂrii ÃÂi cu felul în care sufletul imaterial poate "împinge" un corp material, Descartes îi rÃÂspunde acesteia încercând o clarificare printr-o analogie cu felul în care funcÃÂioneazàgravitaÃÂia14. Descartes argumenteazàcàmodelul de interacÃÂiune gravitaÃÂional ÃÂi interacÃÂiunea minte-corp sunt asemÃÂnÃÂtoare ÃÂi ambele sunt greÃÂit înÃÂelese. AceastàînÃÂelegere greÃÂitàse datoreazàfaptului càîn descrierea acestora se folosesc doar noÃÂiuni care sunt aplicabile doar corpurilor nu ÃÂi sufletului.
14 CorespondenÃÂa, PrinÃÂesa Elizabeta cÃÂtre Descartes, 6-16 mai 1643
15 Idem n. 11
Nici aceastàultimàexplicaÃÂie nu oferào descriere convingÃÂtoarea asupra modului în care interacÃÂiunea minte-corp funcÃÂioneazàiar dificultatea problemei este din nou recunoscutàde Descartes când scrie "îmi pare càmintea omeneascàeste incapabilàde a concepe distinct atât distincÃÂia dintre minte ÃÂi corp dar ÃÂi uniunea lor"15. ÃÂn lumina celor spuse mai sus, dacàconcluziile dualismului cartezian sunt acceptate, deÃÂi acest fapt este discutabil, atunci pare a fi imposibil ca cele douàsubstanÃÂe sàinteracÃÂioneze. Iar explicaÃÂiilor lui Descartes, exemplul vaporului ÃÂi marinarului ori analogia cu modul în care funcÃÂioneaza gravitaÃÂia, le lipÃÂeste puterea argumentativàpentru a clarifica aceastàproblemÃÂ. 8
Bibliografie:
Descartes, Rene. MeditaÃÂii metafizice. Editura Crater, BucureÃÂti, 1993. (trad. Ion Papuc)
The philosophical writings of Descartes. Volume 2. Cambridge University Press, Cambridge, 1984. (translated by John Cottingham, Robert Stoothhoff, Dulagd Murdoch).
Baird, F. and Kaufmann, W. (ed.), Modern Philosophy, Prentice Hall, 2008
Clatterbaugh, K. The Causal Debate in Modern Philosophy 1637-1739, Routledge, 1996
Cottingham, J. The rationalist. Oxford University Press, Oxford, 1998