The mind-body relation at descartes

Dualismul substanțial: problema relației minte-corp

Abstract. Scopul lucrării este de oferi o perspectivă critică asupra bazelor și modului în care își formulează Descartes construcția metafizică cunoscută drept dualism substanțial sau dualism cartezian și de a analiza problema relației minte-corp ce apare odată ce concluziile dualismului substanțial sunt acceptate. În vederea unei expuneri clare a teoriei metafizice enunțată de dualismul substanțial mă voi folosi de textul Meditațiilor metafizice și voi analiza modul în care Descartes își construiește sistemul concentrându-mă asupra problemelor ce privesc construcția ontologică; analiza problemelor de natură epistemologică nu reprezintă obiectul acestei lucrări dar vor fi luate în considerare atunci când prezintă importanță.

Voi începe prin a indica care este concepția lui Descartes despre suflet așa cum apare aceasta în Meditația a doua - proprietățile corpurilor sunt menționate de asemenea aici - urmând ca apoi să evidențiez modul în care acesta concepe natura corpurilor - în sensul de lucruri ce posedă întindere - ce este prezentată în Meditația a șasea și încheind cu argumentul privind natura diferită a substanțelor.

English: René Descartes, the French philosopher, ...

René Descartes

René Descartes at work

Problema relației minte corp va fi tratată având în vedere principiul cauzal1 formulat de Descartes în cadrul Meditațiilor și întâmpinările aduse de către contemporanii acestuia.

1 Pentru imagine detaliată a concepției lui Descartes asupra cauzalității consultați Clatterbaugh, K. The Causal Debate in Modern Philosophy 1637-1739, Routledge, 1996.

2 Descartes, Rene. Meditații metafizice. Editura Crater, București, 1993. (trad. Ion Papuc). p.3 În citările ulterioare se va folosi MM urmat de numărul paginii.

3 Se poate considera că o explicație pentru nemurirea sufletului este oferită prin plasarea sufletului pe planul ontologic superior al lucrurilor fără întindere, necompuse, unitare, astfel nemuritoare. Dar acestea, deși nemuritoare, pot fi distruse și nimic nu garantează că moartea nu nimicește atât trupul cât și sufletul. O demonstrație în sensul acesta nu se regăsește în Meditații.

1. Introducere. Contextul apariției Meditațiilor

În scrisoarea dedicată Facultății de Teologie de la Sorbona2 Descartes scrie că scopul Meditațiilor este acela de a răspunde chemării Conciliului de la Latran și de a oferi astfel o demonstrație a existenței lui Dumnezeu și a nemuririi sufletului care ar fi imposibil de respins pe principii raționale nici de către atei sau necredincioși.

Descartes, desigur, oferă o demonstrației a existenței lui Dumnezeu în Meditații însă nici o demonstrație asupra nemuririi sufletului3; observând acest lucru, răspunde sugestiei Părintelui Merssene și modifică titlul inițial al Meditațiilor astfel încât să excludă segmentul ce anunța această demonstrație. Dar se poate considera că dorința lui Descartes de a 2

demonstra nemurirea sufletului a dus la dezvoltarea teoriei dualismului cartezian, bazat pe faptul că pentru a demonstra nemurirea sufletului este necesar a se arăta că acesta are o natură diferită de cea a corpurilor, o natură care nu este supusă descompunerii, morții. Încă din Rezumatul celor șase meditații aflăm concepția rezumată a lui Descartes asupra natura sufletului și anume un lucru care este indivizibil care nu suporta accidente în opoziție cu natura corpurilor care sunt compuse dintr-o configurație de materie, prin urmare divizibile, și supuse accidentelor - accidente ce constituie acea configurație (MM 13-14). Voi analiza însă pe larg această distincție ce este enunțată mai ales de-a lungul meditațiilor a doua și a șasea. În aceasta din urmă apare problema felului în care mintea și corpul (uman) interacționează, altfel spus cum este posibil ca două substanțe a căror natură este diferită să interacționeze?

2. Dualismul substanțial

a) Natura sufletului

După cum putem afla din primele paragrafe ale primele paragrafe ale primei meditații Descartes își asumă rolul de a găsi un adevăr atât de clar și distinct încât să constituie un punct al lui Arhimede pe care să își sprijine cunoașterea dar și cunoașterea în general. Căutarea acestui adevăr, oricare ar fi acesta, este făcută într-o manieră negtiavă, prin metoda îndoielii sceptice, care presupune că orice este îndoielnic va fi considerat înselător și fals iar numai cunoașterea indubitabilă va fi considerată necesară.

După patru valuri4 de îndoială metodică - ultimul fiind unul al îndoielilor cele mai "hiperbolice" - Descartes descoperă că singurul adevăr care rezistă îndoielii metodice este adevărul propriei existențe5. Orice altă cunoaștere este îndoielnică, nesigură, deoarece ne putem îndoi de cunoașterea oferită de simțuri deoarece "este mult mai prudent să nu te încrezi niciodată cu totul în aceia care ne-au înșelat o dată" (MM 20) ori am putea dormi cunoașterea noastră cu privire la lumea exterioară ar fi falsă dar încă elementele cele mai simple care compun visele ca "natura corporală [..], și întinderea ei, la un loc cu forma lucrurile care au întindere, cantitatea sau mărimea lor, și numărul lor; precum și locul[..], timpul " (MM 21) trebuie să fie "adevărate și existente" într-un mod analog cu acela în care culorile folosite într-un tablou trebuie sa fie reale.

4 Termen preluat de la Cottingham. Cottingham, J. The rationalist. Oxford University Press, Oxford, 1998. p. 39.

5 Trecerea de la cunoașterea subiectivă a existenței proprii la cea obiectivă se va face mai tîrziu.

Astfel ajungem la ultimul val, cel al îndoielii hiperbolice, unde chiar și naturile simple vor fi considerate îndoielnice din moment ce nu sunt necesare putându-ne îndoi asupra 3

lor având în vedere scenariul demonului malefic ori natura deficitară a subiectului cunoscător. Aici este punctul în care îndoiala metodică se împotmolește și nu poate merge mai departe deoarece, chiar dacă luăm în considerare toate valurile de îndoială anterioare, rămâne un singur adevăr care scapă chiar și celor mai hiperbolice îndoieli și anume adevărul subiectiv al propriei existențe căci "nu va putea niciodată [..] ca eu să nu fiu nimic, atât timp cât eu voi gândi că sunt un lucru oarecare" (MM 26). Iar aici Descartes afirmă cu tărie că " această propoziție: Eu sunt, eu exist este adevărată în mod necesar de fiecare dată când o pronunț, sau când o concept în minte mea" (MM 26) și prin aceasta stablilește acel punct al lui Arhimede.

La acest punct trebuie să raspundem la întrebarea: ce considera Descartes a fi un adevăr necesar și care este concepția sa despre necesitate. Această metodă de a întelege necesitatea este cea ce îi alimentează metoda îndoielii metodice și este folosită pentru a argumenta pentru natura diferită a a celor 2 substanțe în meditația a șasea. Pentru Descartes, și pentru mulți filosofie din epoca modernă, faptul că un lucru poate fi conceput presupune că acesta este posibil iar această posibilitate neagă necesitatea faptului contrar. Sau mai clar: dacă ne putem imagina un scenariu în care o anumită substanță nu are proprietatea X, atunci proprietatea X nu este o proprietate necesară a acelei substanțe ci doar una contingentă, un accident.

Descartes a folosit acest criteriu al necesității pentru a separa adevărului necesare de cele contingente și a descoperit, așa cum am arătat mai sus, adevărul necesar al propriei existențe (necesar în sensul că este adevărat atât timp cât este rostit ori gândit) și va folosi acest adevăr în argumentarea pentru existența lui Dumnezeu6 și pentru a argumenta că natura lucrurilor materiale este diferită față de cea a sufletului.

6 Nu voi trata această linie de argumentație în cadrul eseului.

Odată stabilită, acea cunoașteare subiectivă a propriei existențe, discuția ajunge în punctul în care trebuie indicat ce consideră Descartes ca fiind natura sufletului și, după aceea, de ce consideră acesta că singurul atribut necesar al sufletului este gândirea. Acesta pornește în căutarea naturii sufletului prin analiza cunoștiințelor anterioare avute despre "Eu", sinele, sufletul.

Ce se înțelege atunci când ne gândim la "Eu"? Este "Eu" un om, un "animal rațional"? (MM 26) Nu, nu putem căuta o explicație folosind acești termeni pentru că astfel ar trebui să ecplicăm ce înțelegem prin "om", prin "animal rațional" și așa mai departe. Sunt nutriția, mișcarea ori percepția senzorială atribute ale lui "Eu"? Răspunsul este din nou nu 4

deoarece aceste atribute sunt într-un fel legate de corp și toată cunoașterea ce privește corpurile este îndoielnică în timp ce cunoașterea sinelui este bine stabilită. Prin urmare, ce alte atribute mai rămân? Gândirea, acesta trebuie să fie atributul sufletului așa cum Descartes o enunță: "aici descopăr că gândirea este un atribut care îmi aparține, numai ea nu paote fi detașată de mine" (MM 28).

Gândirea este într-adevăr un atribut esențial al sufletului (minții) deoarece nu ne putem imagina o lume unde acest lucru să nu fie adevărat; dar este gândirea singurul atribut al sufletului? Sau pot fi și alte atribute? Descartes consideră că gândirea este singurul argument și menționează prima oară acest lucru în Prefața către cititor (MM 8), unde arată că este conștient de obiecțiile aduse demonstrației în acest sens din Discurs asupra metodei, dar și în meditația a doua. Dar demonstrația din meditația a doua nu merge mai departe decât să arate că gândirea este un atribut al sufletului dar nu singurul. Acest lucru este evidențiat și în al patrulea set de obiecții aparținând teologului francez Antoine Arnauld: "Cum reiese din faptul că nu suntem conștienți de alt lucru aparținând esenței acestuia7, că într-adevăr nimic altceva nu aparține acestei esențe?"8

7 sufletului

8 The philosophical writings of Descartes. Volume 2. Cambridge University Press, Cambridge, 1984. (translated by John Cottingham, Robert Stoothhoff, Dulagd Murdoch). p. 154. (CSM 199)

9 lat. res cogitas

10 Modificările substanțelor reprezintă trecerea unei subst. ditr-o stare în alta prin schimbarea prorp. accidentale.

11 Corespondența cu Prințesa Elizabeta; Descartes către Prințesa Elizabeta, 28 iunie 1634. Corespondența a fost preluată din volumul Baird, F. and Kaufmann, W. (ed.), Modern Philosophy,Prentice Hall, 2008

Aceasta este, într-adevăr, o problemă deoarece Descartes lasă demonstrașia deschisă; nu oferă nici un argument pentru faptul că gândirea este singurul atribut al sufletului. La acest atribut s-a ajuns într-o manieră negativă, lăsând afară toate atributele ne-necesare, dar maniera în care afirmă este una pozitivă. Ce afirmă despre natura sufletului este că acesta este un "ceva ce gândește"9, ceva " care se îndoiește, care înțelege, care afirmă, care neagă, care vrea, care nu vrea, carea își imaginează, care simte" (MM 29).

Într-o versiune rezumată a acestei concepții asupra naturii sufletului putem spune că pentru Descartes sufletul este res cogitas, ceva ce gândește, și prin aceată gândire se înțelege intelectul pur și toate modificările10 sale: imaginație, sensibilitate, voință, etc. Mintea are puterea de a se mișca de la sine din moment ce își ghidează singură gândurile și este percepută doar de către intelect fără ajutorul imaginației ori a ceva din exterior.11 Până la acest punct este clar că natura sufletului este distincă față de cea a corpurilor și rămâne să vedem care este natura acestora din urmă. 5

b) Natura corpurilor

În meditația a doua Descartes argumentează folosind argumentul cerii că natura corpurilor poate fi cunoscută numai de către minte, esența corpurilor fiind întinderea. Argumentul cerii se folosește de variantă a argumentului lucrurilor conceptibile: dacă ne putem imagina ceara ca având ori lipsind o întreagă gamă de atribute accidentale dar nu o putem imagina pe aceasta fără ca ocupând un spațiu determinat rezultă că singurul atribut esențial ai bucății de ceară este întinderea sa, faptul că aceasta ocupă un spațiu.

Toate atributele accidentale sunt ceea ce separa corpurile unul față de altul dar singurl lor atribut esențial este întinderea. Iar prin întindere nu se înțelege forma pe care acestea o iau pentru ca pot lua o infinitate de forme dar proprietatea acestora de a ocupa un spațiu determinat; toate celelalte atribute sunt doar modificări ale sale. Încă dinainte de a enunța demonstrația pentru existența corpurilor externe Descartes dă o definiție a corpurilor ca fiind "orice are o formă determinată și o locație determinată și ocupă un spațiu în așa fel încât exclude un alt corp; [...] poate fi perceput [...] si poate fi mișcat în diverse feluri, nu de către sine but de către cele cu care se vin în contact cu el" (MM.....)

Această definiție a corpurilor, fiind dată înainte de asigurarea existenței lor, arată cum ar trebui să fie corpurile dacă se întâmplă ca acestea să existe. În ultimul citat se află un atribut important al corpurilor, acestea nu se pot mișca de la sine iar mișcarea trebuie să le fie transmisă prin contact. Acest lucru este evidențiat de Descartes pentru a arăta că mintea și corpurile au o natură diferită din moment ce prima se mișcă de la sine cele din urmă necesită să primească mișcarea din afara lor.

Astfel ajungem la una din problemele principale a dualismului cartezian și poate fi rezumată după cum urmează:

(i) Mințile se pot mișca (produce modificări) de la sine.

(ii) Corpurile nu au puterea de a se mișca de la sine iar pentru ca un corp să se miște este necesar ca mișcarea să i se comunic prin contact.

(iii) Nu poate exista un contact între substanțe diferite (dacă natura lor este diferită acestea nu pot comunica)

(iv) Astfel, mințile nu pot cauza modificări (mișca) în corpuri.

În următoarea parte a eseului voi evidenția de ce cele doua substanțe nu pot comunica iar în final voi discuta concepția lui Descartes despre caualitate. 6

c) Argumentul privind natura diferită a corpurilor și minții

Aceste argument este enunțat în meditația a șasea și este oarecum asemănător cu criteriul necesității în sensul că se folosește de definiția conceptibilității amintită anterior. Aici, pentru continuarea argumentării, vom considera considera drept validă demonstrația enunțată de Descartes în meditația a patra pentru faptul că Dumnezeu constituie garantul adevărului percepțiilor clare și distincte. Dacă Dumnezeu garantează adevărul percepțiilor clare și distincte atunci "este suficient să pot concepte în mod clar și distinct un lucru fără altul, pentru a fi sigur că unul este distinct sau diferit față de celălalt" (MM 71).

În al șaselea set de obiecții este remarcată o problemă în legătură cu aceasta diferențiere: din faptul că un lucru poate fi cunoscut în două moduri nu rezultă că acesta este într-adevăr două lucruri diferite12. Acestă obiecție evidențiază faptul că există o diferență între o diferențiere epistemologică și una ontologică. Dar dacă acceptăm această concluzie a dualismului - anume separarea planurilor ontologice - vom avea pe de o parte planul obiectiv al corpurilor întinse și pe cealăltă planul realității eminente al minții. Aceste două planuri sunt în esență difertite iar între ele nu poate exista un canal de comunicare deoarece naturile lor posedă feluri diferite de atribute ce nu pot fi transferabile între planuri.

12 The philosophical writings of Descartes. Volume 2. p. 282 (CSM 419)

13 Clatterbaugh, p. 28

3. Concluzie. Posibilitatea unei legături minte-corp

Pentru a indica dificultatea comunicării între cele două planuri ontologice voi discuta mai întâi principiul cauzal al lui Descartes iar după aceea pe baza argumentelor precizate mai sus voi discuta modul în care Descartes încearcă să soluționeze problema relației minte-corp.

Principiul cauzal al lui Descartes: "trebuie să existe în cauza eficientă cel puțin tot atâta realitate cât există și în efectul acesteia", presupune ca între cauză și efect să există o anumită simililaritate între natura cauzei și cea a efectului. După cum Clatterbaugh a evidențiat, Descartes pare a folosi un model al transferului13 în care cauza și efectul împărtățesc aceeași natură și prin urmare o proprietate poate fi transferată de la una la cealaltă. Dar nu este posibil ca mișcarea să apară în cazul corpurilor singure, care împart aceeași esență întinsă, deoarece acestea nu se pot mișca de la sine și este necesar ca mișcarea 7

să le fi dată de o altă entitate. Dar această mișcare nu poate fi de asemenea transferată acestora nici de către suflet din moment ce natura lor este prea diferită pentru a permite comunicarea.

Descartes recunoaște dificultatea acestei relații dar explicațiile sale oferite în meditația a șasea - exemplul vaporului și marinarului și cel al glandei pineală - ori ăn corespondența sa cu Prințesa Elizabeta nu sunt convingătoare. Explicațiile din meditația a șasea oferă o soluție problemei dar având în vedere cele spuse în meditațiile precedente aceasta nu poate fi considerată o soluție valabilă deoarece întoarce problema la punctul inițial: cum poate o substanță fără întindere, sufletul, să interacționeze cu o substanță întinsă, corpul (uman), iar in cazul soluției de Descartes, glanda pineală.

Când Prințesa Elizabeta își exprimă lipsa de înțelegere în legătură cu felul în care această interacțiune poate fi explicată de legile mișcării și cu felul în care sufletul imaterial poate "împinge" un corp material, Descartes îi răspunde acesteia încercând o clarificare printr-o analogie cu felul în care funcționează gravitația14. Descartes argumentează că modelul de interacțiune gravitașional și interacțiunea minte-corp sunt asemănătoare și ambele sunt greșit înțelese. Această înțelegere greșită se datorează faptului că în descrierea acestora se folosesc doar noțiuni care sunt aplicabile doar corpurilor nu și sufletului.

14 Corespondența, Prințesa Elizabeta către Descartes, 6-16 mai 1643

15 Idem n. 11

Nici această ultimă explicație nu oferă o descriere convingătoarea asupra modului în care interacțiunea minte-corp funcționează iar dificultatea problemei este din nou recunoscută de Descartes când scrie "îmi pare că mintea omenească este incapabilă de a concepe distinct atât distincția dintre minte și corp dar și uniunea lor"15. În lumina celor spuse mai sus, dacă concluziile dualismului cartezian sunt acceptate, deși acest fapt este discutabil, atunci pare a fi imposibil ca cele două substanțe să interacționeze. Iar explicațiilor lui Descartes, exemplul vaporului și marinarului ori analogia cu modul în care funcționeaza gravitația, le lipșeste puterea argumentativă pentru a clarifica această problemă. 8

Bibliografie:

Descartes, Rene. Meditații metafizice. Editura Crater, București, 1993. (trad. Ion Papuc)

The philosophical writings of Descartes. Volume 2. Cambridge University Press, Cambridge, 1984. (translated by John Cottingham, Robert Stoothhoff, Dulagd Murdoch).

Baird, F. and Kaufmann, W. (ed.), Modern Philosophy, Prentice Hall, 2008

Clatterbaugh, K. The Causal Debate in Modern Philosophy 1637-1739, Routledge, 1996

Cottingham, J. The rationalist. Oxford University Press, Oxford, 1998