Vestitul indemn lansat la inceputul secolului trecut de unul din parintii culturii romane moderne, Ion Heliade Radulescu, "Scriti baieti, numai scriti", a fost si a ramas cuvantul de ordine al gazetariei autohtone. Inceputa sub semnul elanurilor romantice, al mizelor politice ale crearii identitatii nationale, si ulterior, a statului national, presa romana a trait decenii de-a randul ca prizoniera a unui asemenea ideal misionar si a consecintelor derivate din el. A fost si a continuat sa fie o presa cu o puternica aureola intelectuala si (si cu tendinte intelectualiste), o presa facuta din oameni care doreau sa-si afirme o vocatie si sa-si confirme personalitatea, talentul, harul, norocul, o presa care, in momentele cheie ale istoriei ei (si ale istoriei nationale), si-a atribiut un rol militant de promovare a unei cauze sau de demolare a alteia. In ultima instanta, o presa cu o identitate incerta, penduland intre atasamente politice evidente si rabufniri agresive de autonomie, intre aspiratia literara si tentatia senzationalismului ieftin, intre morga elitista si populism, intre onestitate si coruptie, intre devotiune fata de un ideal de responsabilitate civica si arivismul grobian.
Ale - train to Hitchin
...Ale.. My Favourite tipple.
Signature of Ion Heliade RădulescuValori si idealuri
Pe acest fond, valorile irationale precum inspiratia, talentul, clipa de har, norocul- si nu valorile rationale de tip constiinta profesionala, norme deontologice, categorii de analiza specifice acestui domeniu, tehnici de lucru- au constituit termenii de referinta in conturarea "portretului" jurnalistului autohton. Altfel spus, exercitiul jurnalistic s-a definit ani de-a randul prin improvizatie, si nu prin proceduri. Ceea ce a insemnat ca jurnalismul a fost cel mai adesea conceput, atat de cei care il practicau, cat si de cei care beneficiau de produsele sale, ca o simpla indeletnicire si nu ca o profesie. Una din consecintele acestei "mosteniri" a istoriei a fost faptul ca...